Există o bijuterie pe care o pui în fiecare dimineață fără să te mai gândești. Un inel, un lănțișor subțire, o pereche de cercei mici. Nu o mai observi în oglindă. O observi doar în ziua în care ai uitat-o pe noptieră și ceva pare nelalocul lui toată ziua.
Lucrurile aflate aproape de corp, folosite zi de zi, pot ajunge să facă parte din felul în care ne vedem pe noi înșine. Bijuteria de zi cu zi este poate unul dintre cele mai clare exemple ale legăturii dintre bijuterii și identitate.
De ce ajungem să ne atașăm atât de mult de unele bijuterii și ce se întâmplă atunci când un obiect purtat zi de zi începe să se lege de corpul nostru, de amintiri și de felul în care ne vedem?
Nu e interesant cum un obiect atât de mic ajunge să păstreze o parte surprinzător de mare din povestea noastră?
De ce unele bijuterii devin parte din identitatea ta
Există obiecte care ajung să ne aparțină mai mult decât altele. Le păstrăm cu grijă, ne doare când le pierdem și, fără să ne dăm seama, spunem prin ele ceva despre noi. Psihologul Russell Belk numește acest lucru „sinele extins”. În viziunea lui, lucrurile pe care le avem pot contribui la identitatea noastră și o pot reflecta. Granița dintre „eu” și „al meu” e mai fluidă decât pare, iar unele obiecte ajung să fie trăite ca o prelungire a noastră.
Bijuteria are un loc aparte printre aceste obiecte, din trei motive:
- Stă pe corp. Hainele se schimbă zilnic; bijuteria preferată rămâne aceeași săptămâni, luni sau ani.
- E mică și durabilă. Poate fi păstrată o viață și transmisă mai departe, așa că adună în ea ani și întâmplări.
- Nu are o funcție practică. Un inel nu te ține de cald și nu te apără de ploaie. Valoarea lui ține aproape în întregime de ceea ce reprezintă pentru cea care îl poartă.
Puține obiecte au o legătură atât de fizică cu noi. Bijuteria atinge pielea, se mișcă odată cu corpul și rămâne cu noi de dimineața până seara.
De ce ne simțim „goale” fără bijuteria preferată
Există bijuterii pe care le porți atât de des încât uiți că sunt acolo. Nu le mai simți pe piele și nu le mai observi în oglindă. Și totuși, în ziua în care lipsesc, absența lor se simte imediat. Multe femei descriu această senzație printr-un singur cuvânt: „goală”.
O bijuterie nouă o simți la fiecare mișcare. O atingi, o privești, te întrebi cum îți stă. Cu timpul, purtată zi de zi, încetezi să o mai privești din afară. Devine parte din tine, la fel de obișnuită precum propriile gesturi.
Uneori, o redescoperi pentru o clipă. Îți răsucești verigheta fără să-ți dai seama, iar într-o dimineață oarecare, privindu-ți mâna, îți amintești ce poveste poartă. O bijuterie purtată mult timp ajunge să însoțească schimbările prin care treci.
Iar atunci când este un dar, păstrează ceva și din persoana care ți l-a oferit. Un inel moștenit de la bunica devine un fir care vă leagă. Când îl porți, o porți și pe ea cu tine.
De ce nu ne plictisim de ea
Cele mai multe lucruri noi ne bucură intens la început, apoi tot mai puțin. Și e normal să fie așa. Ne obișnuim cu lucrurile pe care le avem, iar plăcerea pe care ne-o oferă tinde să scadă. Obiectele cu valoare sentimentală pot urma însă un alt traseu.
Valoarea lor vine din legătura cu o persoană importantă sau cu un moment anume din viață. Când un obiect este legat de un astfel de moment, reacționăm la ceea ce ne amintește la fel de mult ca la obiectul în sine. Un inel poate fi frumos, bine lucrat și comod. Dacă îl purtăm de zece ani, dacă l-am primit sau l-am ales într-o zi care a contat, primește și o poveste. Povestea aceea nu se uzează.
Și nu trebuie să fie vorba despre un moment care schimbă o viață. Poate fi o vacanță, prima zi într-un loc nou, o perioadă în care am început să ne simțim din nou bine sau o zi în care am făcut ceva pentru noi. Uneori, sensul unei bijuterii se construiește tocmai din lucrurile mici pe care le asociem cu ea.
Valoarea sentimentală poate fi creată conștient în momentul în care primim sau cumpărăm obiectul. O bijuterie legată intenționat de un moment important pentru noi poate deveni, în timp, la fel de încărcată ca una moștenită.
Bijuteriile pe care nu le mai purtăm își păstrează forța. Unele rămân în cutie pentru că marchează o etapă încheiată: o relație, un rol, o persoană plecată. Nu ne mai reprezintă pe noi cele de azi, dar ne spun de unde venim. Prin ele păstrăm legătura cu femeile care am fost și pe care nu le mai întâlnim în fiecare zi.
Cum devine bijuteria un ritual
Cele mai multe dimineți sunt grăbite. Te îmbraci din mers, cauți cheile, verifici ora. Și totuși, printre toate acestea, există un gest pe care îl faci aproape mereu: îți prinzi lănțișorul sau cerceii și îți pui inelul pe deget. Durează câteva secunde.
Unele gesturi le facem din necesitate: ne spălăm pe dinți, încuiem ușa. Altele le repetăm pentru că au o semnificație pentru noi. Acestea devin ritualuri. Sunt simple, familiare și aduc liniște tocmai prin repetiție. Într-o zi în care multe lucruri nu depind de noi, un gest cunoscut oferă un sentiment de stabilitate și de echilibru.
Bijuteria purtată în fiecare dimineață poate marca și o trecere. În momentul în care îți închizi brățara, lași în urmă spațiul de acasă și te pregătești pentru lumea de afară. Seara, când o așezi pe noptieră, gestul marchează încheierea zilei și întoarcerea la tine.
Repetat zi de zi, acest gest devine o confirmare a ceea ce ești și a ceea ce alegi să porți cu tine. De aceea, în ziua în care o uiți, lipsa ei se simte dincolo de obiect: în felul în care pornești la drum.
Nu orice gest repetat devine ritual. Devine atunci când are un sens pentru tine, chiar dacă nu l-ai rostit niciodată.
Talismane, simboluri și lucrurile pe care alegem să le ținem aproape
Oamenii au purtat podoabe cu sens cu mult înainte să existe bijuteria în forma în care o cunoaștem astăzi.
Amuletele și talismanele au fost asociate, în diferite culturi, cu protecția, norocul, fertilitatea, credința sau ca simbol al unei etape importante din viață. Uneori semnificația vine din forma obiectului, alteori din material, culoare, inscripție sau simbol.
Astăzi, termenul are și o dimensiune foarte personală. O bijuterie poate deveni talismanul cuiva prin ceea ce reprezintă pentru acea persoană, chiar dacă simbolul nu are aceeași semnificație pentru toată lumea.
Am scris mai multe despre ce este un talisman și ce simboluri poartă.
142.000 de ani de podoabe cu sens
Nevoia de a purta ceva care spune cine ești e mai veche decât scrisul, decât agricultura și decât orașele.
Într-o peșteră de lângă Essaouira, în Maroc, arheologii au găsit 33 de scoici mici, perforate și purtate cândva pe șnur sau cusute pe haine. Au cel puțin 142.000 de ani și sunt considerate cele mai vechi bijuterii cunoscute. Arheologii cred că mărgelele făceau parte din felul în care oamenii își exprimau identitatea, un mesaj fără cuvinte pentru cei din afara familiei. Scoica a rămas, de altfel, unul dintre cele mai vechi simboluri purtate, așa cum povestim și în articolul despre caramujo, cochilia care a ajuns bijuterie.
Mult mai aproape de noi, în satele românești, portul popular a funcționat ca un cod precis. În Apuseni, culoarea zadiei arăta dacă femeia era fetiță, fată de măritat, nevastă sau bătrână. Etnografii descriu costumul tânărului ca pe un pom în floare, care pierde podoabe la fiecare răscruce a vieții. În zona Călimanilor, bărbații purtau prâsnele, cruci de chimir și inele de mire, legate de statut și de căsătorie. În Bucovina, ștergărul de cap marca, printr-un ritual anume, trecerea miresei într-o nouă etapă.
În Bali, în satul Celuk, argintul a fost la început rezervat ceremoniilor și familiei regale, vorbind despre sacru și despre rang.
Privite împreună, aceste exemple arată un fir comun. De-a lungul istoriei, podoaba a funcționat adesea ca un cod social: putea spune ceva despre grupul din care făceai parte, despre rang, vârstă sau statut.
Bijuteria ca formă de exprimare
Astăzi, codul acesta a devenit personal. Intrăm într-o încăpere și observăm, înainte de orice cuvânt, ce poartă cineva: cercei care se mișcă la fiecare întoarcere a capului, un singur inel subțire, mai multe lănțișoare purtate împreună. Bijuteria spune ceva despre noi înainte să apucăm să vorbim.
Ca orice formă de artă, e subiectivă. Aceeași piesă poate părea delicată pentru o femeie și curajoasă pentru alta. Una o alege pentru culoare, poate alta pentru amintirea pe care i-o trezește. Tocmai de aceea bijuteria are atâta putere: fiecare piesă rezonează altfel cu fiecare om.
Purtată cu intenție, bijuteria devine un limbaj personal. Uneori transmite un mesaj către ceilalți. Alteori e un mesaj doar pentru tine, despre cine erai când ai ales-o și despre cine vrei să fii.
Bijuteria pe care ți-o alegi singură
Există și bijuterii a căror poveste începe cu o alegere făcută de noi. Tot mai multe femei își aleg acum singure piesele care le reprezintă.
O bijuterie oferită ție însăți este o formă de comunicare cu tine, un mesaj simbolic, de obicei gândit dinainte și legat de un moment anume. Poate fi o recompensă după o reușită sau o formă de alinare, după o perioadă grea.
Aici se întâlnesc toate firele de mai sus. O bijuterie pe care ți-o alegi singură, pentru un moment al tău, primește de la început valoare sentimentală. Purtată zi de zi, devine încet parte din tine. În câțiva ani, devine una dintre acele piese fără de care te simți incompletă. Iar sensul ei îl hotărăști tu.
Bijuterii care te poartă
Îți porți bijuteriile în fiecare zi. Dar sunt bijuterii care, după un timp, ajung să poarte și ele ceva din tine.
Poartă urmele zilelor în care le-ai ales, ale oamenilor de la care le-ai primit, ale locurilor în care au fost cu tine și ale femeii care erai atunci.
Până la urmă, o bijuterie înseamnă mai mult decât podoabă. Contează cum te face să te simți, ce spune despre tine și legătura pe care o creează între cine ești în interior și felul în care te arăți lumii.
Din acest gând s-a născut Teratai: bijuterii lucrate cu suflet, care să însoțească femeile în zilele obișnuite și în cele care contează. Piese care să le reprezinte, să spună ceva despre ele și pe care să și le aleagă singure, pentru momentele lor. Pentru că există bijuterii pe care le porți și există bijuterii care te poartă pe tine.
