petronela-rotar_orbi

“Cei mai mulți oameni nu pot admite că nu sunt bine. Și atunci se mint. Toți oamenii se mint, Alexa. Ne mințim în fiecare zi de nenumărate ori ca să ne justificăm și cele mai mici alegeri. Un fumător, de exemplu, se minte de câte ori aprinde o țigară că nu e mare lucru, că nu are ce păți, că se va lăsa mai încolo, că acum e inofensiv dacă trage un fum., totul ca să nu fie nevoit să-și asume consecințele faptului că fumează și că își face rău cu bună, pardon, nebună știință chiar în acel moment.

Ne mințim în cele mai banale situații de viață, suntem prizonierii minții noastre care ne livrează tone de bullshit ca să putem trăi cu noi și cu alegerile noastre. Gândește-te cum ar fi viața dacă am fi conștienți de tot ce facem, spunem, alegem. Imaginează-ți cât de imposibil de gestionat ar fi o zi dacă nu ne-am minți aproape în continuu. De când faci ochi dimineață până seara la culcare, nu obosești să te minți. Jumătate din gesturile noastre inconștiente, alea de rutină, fac rău cuiva, într-un gel, până și faptul că spălăm vase cu detergent ne-bio, că irosim apa, că folosim mașina ca să mergem la serviciu, ca să nu mai zic de micile sau mările răutăți ale unei zile, de intoleranță, de faptul că mereu reușim să rănim pe cineva, pe copii, pe părinți, pe colegi, partenerul de viață, manipulăm, tot ce facem  are consecințe pe care nu ni le asumăm, despre care nu vrem să știm, pe care le negăm. Și fiecare justificare e o minciună pe care ne-o spunem ca să putem trăi cu noi, căci altfel traiul în mintea noastră ar fi insuportabil. Iar pentru cei mai mulți oameni, astea devin adevărurile după care își ghidează întreaga viață.”

Fragment din cartea Orbi a autoarei Petronela Rotar.

Nu am mai citit de mult o carte de un autor român, dar cu coperta ei năucitor de dureroasă, și citatul cu care se deschide și care o vegează, Orbi este o lectură pentru zilele în care vrei să te cufunzi în tine.

“La un moment dat, trebuie să abandonăm speranța unui trecut mai bun”. Irvin D Yalom

O radiografie a unei relații tumultoase și abuzive care scoate de fapt la iveală rupturi și fracturi din trecut, din copilărie, din societatea în care am crescut. O introspecție ce scoate la iveală încleștări și încolăciri de principii și identități, între ce ai învățat și ți-a fost spus că trebuie să fie și ce vrei de fapt să devii.

“Onestitatea dusă până la extrem a unei femei sfâșiate între inerția de a se minți prinsă în construcțiile sociale care i-au fost inoculate și incapacitatea de trăi așa.  … deși ne ascundem sub un munte de mecanisme de apărare cotidiene, de noi înșine nu avem unde să fugim” – Anca Mizumschi

O disecție făcută pe viu, cum a mai fost numită, scriitoarea Petronela Rotar te invită indirect prin Orbi să te uiți tu la tine, îți oferă încurajarea ca deși poate fi extrem de dureros – cu siguranță nu ești singurul, și că toată călătoria asta de la orbire la o vedere limpede nu e lipsită de sacrificiu, dedicare și multe elemente surpriză.

Nu știu dacă să recomand această carte sau nu, și nici nu sunt în măsură să o fac, iar părerile în rest sunt împărțite între cea mai mică notă și cea mai mare, cu laude. Cred că în funcție de unde te afli în viața ta, poate să îți placă sau nu, talentul scriitoricesc nu m-a cucerit personal, dar cred că e o carte foarte ancorată în realitatea societății românești și aduce în lumină subiecte întâlnite rar. Iar din toată drama, din abuzuri, din călătoria interioară complicată, îmi place că există un îndemn cu care am rezonat:

“Ca să te-ntorci la tine, că altă cale nu e, iubește-te-n fărâmă


Leave your thought here